Și înțelegând în sfârșit obiceiurile străvechi sinuoase după care statul funcționa impasibil încă suspendat undeva între post-comunism și post-punk, a dus kilul de iarbă într-un birou notarial, să-l legalizeze.
Îl îngrozea totuși gândul ca n-are la el nici o copie după buletin.
Oamenii ăia n-au suflet. Și țin la etichetă. Nu se uită la tine dacă n-ai măcar un cod de bare pe vreun bon fiscal uitat nonșalant prin buzunar. Cine își face o carieră din a lua la cunoștință în mod oficial diverse nimicuri dezvoltă în timp nu doar unghii roșii false care sfidează legile fizicii, ci și o bandă oscilantă de lumină led în loc de ochi, cu care te scanează și te multiplică monocrom, ori de câte ori li se deschid pleoapele. De asta uită mereu cum te cheamă și nu știu niciodată cine e ultimul la rând. În așa fel încât, chiar dacă intri la ei în birou convins tu însuți că știi în mare cam cine ești ca om, poți fi sigur că pleci vorbind singur, chiombăindu-te confuz la propriile mâini, pantofi și haine, în încercarea de a recunoaște personajul, dintre milioane de posibilități – toate valide în fața legii.
Copia după buletin era sfântă. Omora timp, dar salva vieți, într-o moralitate neutră și absolut necesară. Copia după buletin era ce-ar fi inventat și elvețienii în loc de briceagul ăla, dacă se nășteau mai la est.