Category: overthoughts

#138

Când contrabasistul de jazz ciupește corzile pe scenă, la public ajunge în special varianta amplificată a instrumentului. Undeva în plan secund, se aude și se vede în același timp ciupitura rece, înfundată, a corzii de contrabas – contactul uman nemijlocit cu metalul, buricele degetelor expuse succint la materie, firele vibrante care răzbat scurt prin zgomotul…
#137

Live-ul lui David Byrne de la Austin City Limits în 2001 se încheie cu “Life during wartime”, urmat de “I wanna dance with somebody”. Ultimul e un cover mai degrabă atipic chiar și pentru David Byrne, care introduce piesa explicând cum că “this is the song my mom used to sing to me when I…
#136

În orașul care a inventat radioul, un grup de bețivi trece pe sub geamuri vineri la 2 noaptea cântând din toți plămânii Lucio Dalla, ca orice galerie de fotbal dintr-un spot publicitar douămiist. “Vedi, vedi, vedi, vedi caro amicooo / cosa si deve inventareeee / per poter riderci sopraaaa / per continuare a sperareeee”. Cu…
#135

Greu după aseară. Aproape că nu îmi vine să mă relaxez. Poate sufăr de CeTePeză cronică. Ascult albumul nou Partizan, de pe care câteva dintre piese sunt începute în ’84, când Artan și Suedezu aveau 22-23 de ani, și finalizate în 2025, la 63-64. Poza unu și poza doi, cu niște cântece între ele. Coapte…
#134

M-am mutat întâmplător în Amzei, când era cartier și atât. Cu vreo doi ani înainte să devină epicentrul turistic zgâlțâit de prosecco, limbi străine și cârnați serviți lângă pian. Nu că ar fi ceva rău în asta. Doar că încă mai cred naiv că există și pe aici, uitată undeva prin vreo borsetă mai veche,…
#133

La ora la care ajung la poștă-n Drumul Taberei, soarele bate direct în geam, caloriferul merge, sufletele oftează, așa că înăuntru-s 40 de grade. După un sfert de oră de stat la rând, am rămas la tricou și pufăi cu un braț de haine la piept. Nu știu ce-aș mai putea să dau jos. poate…
#131

E plăcută agitația din jurul Campionatului European, tot zgomotul ăsta de pe stadioane și din fața televizoarelor, care timp de o lună alimentează aproape totul. În schimb la fel de frumoasă, daca nu chiar și mai și, e absența pe care ele o creează în restul orașului. Vidul de pe bulevardele necirculate, aleile lipsite de…
#130

Am fost la ANAF Sector 6. După niște ani de absență de pe scena ghișeelor fizice cu plexi-glass palpabil și parfum nobil de pix albastru-regal. Zău dacă nu e un obiectiv turistic major. Ar trebui organizate tururi ghidate. Că oricum nu știi niciodată la ce coadă tre’ să stai de fapt. Așa, dacă te duci…
#127

Mai există și varianta în care fiecare an pe care îl apucăm e cel mai bun dintre ăia posibili. Acu’ vreo trei săptămâni au venit în regim de urgență niște meșteri să-mi repare o țeavă din planșeu. S-a dovedit mai extrovertă decât se preconizase în timpul scurs de la ultima reparație. Astfel încât la fiecare…
#126

Hoardele barbare ridică smartphone-urile în semn mobilizator. Strigăte softcore de luptă se lovesc discret de colțurile intersecției ca niște bile de pinball care știu că au limită de viteză în fața ambasadei. E un clash urban temporizat între patriotism și paltoane, rigoare și blițuri, geopolitică și fixativ. Vrei să fii acolo. Parcă altfel simți vibrația…
#125

“Eu la film, tata la meci.” E probabil răspunsul meu preferat când întrebarea e “Ce faceți?”. Nu spune multe despre “ce”, dar rezolvă elegant și minimalist acel “faceți”. Ceea ce e de apreciat. Minimalismul e ultima chestie pe care o legi de generația ’47. Nu e la fel de simplu când întrebarea vine din sens…
#124

2000 de scaune, vreo 10 libere. Media de vârstă undeva la 55. Indivizi care poartă același model de tricou cu designul lui Peter Saville, asortat convenabil cu păr alb și credite terminate – oameni care au toate șansele să-l fi prins live și pe Ian Curtis. Pare că au primit mai mult, în vremuri în…
#122

Orice autostopist urban cu lucruri de făcut și destul respect de sine deschide prima dată Uber. Iconiță neagră, nume nemțesc, font alb geometric, literă subțire – genul de chestii de care nu poți să agăți decât intenții nobile. Pare să ascundă informații de valoare. Strada pe care te afli, adresa de acasă, ultimele trei locuri…
#121

Oare delfinii se mântuiesc? Ai crede că în Rai pot ajunge doar delfinii buni, onești, delfinii cuminți care dau mingea înapoi – ăia care înoată cu turiștii indiferent de culoarea pașaportului și emit ultrasunete în deplin mindfulness, respectând cu strictețe orele de liniște absolută afișate la avizier. Iar ăia răi – delfinii cămătari sau delfinii…
#120

Plaja publică din Bogliasco are 30 pe 15m și e plasată la poalele bisericii din localitate. O plajă cu biserică la balcon. Sunt atât de apropiate, încât la intervale regulate plaja e inundată și de bătăile clopotului pe care-l ține în cârcă. Oricine vine dinspre gară spre mare e obligat să treacă prin fața lui…
#119

Cum or fi reușit oamenii pe vremuri să intre în sala de cinema fără lanterna telefonului mobil? Pare de neconceput. Ne amintim, desigur, marea epidemie de gâturi rupte din anii ’90 – o maladie necruțătoare care a lăsat urme adânci în mochetele muștar ale atâtor cinematografe obscure de provincie. Foarte greu găseai un dinam sau…
#118

Ca tot omul, bag de seamă că steagurile arborate pe internet nu salvează multe vieți zilele astea. Nu comentez intenția, nici n-aș vrea să fiu arătat cu degetul de presa occidentală că n-am pus umărul să ajut la marea de-rusificare, tocmai când toate feedurile din scara mea de bloc duduie de ajutor vizual umanitar. Am…
#115

Trec prin locuri în care am crescut și le resuscitez involuntar. Dacă închid ochii lângă blocul alor mei, aud anul ‘99. Ca o compilație de white noise pe youtube, doar că în loc de crowded cafés sau motoare de avion, se aude un parc public. Pași în trecere, strigăte de copii demenți care se joacă…
#113

Nu știu unde o să ne oprim. Pare că se depun simultan eforturi considerabile atât pentru găsirea șamponului perfect, cât și pentru deodorantul ăla super-eficient pe care să-l aplici o dată în viață, după care să îți iei de-o grijă. Atât de ocupați suntem. Și asta ne mâhnește decisiv. Pentru că indiferent dacă ești fanatic…
#111

Între Casa Poporului și Sala Palatului, nu știu ce urăsc mai serios. Prima e mult prea greu de ocolit, a doua a distrus concertul lui Morrissey din 2015. “How soon is now?” a sunat atunci mai urgent ca niciodată. Mă amuz când aud că Festivalul Enescu își ține mare parte dintre concerte acolo, iar lumea…
#110

Mai sunt momente în care nu ești acasă și răspunde robotul. Te speli absent pe dinți, privești ochii din oglindă și în ochi nu e nimeni. Nici 15-le pletos, nici 30-ul așezat. Nici încredere, nici confirmare. Ce ar putea fi un mod cât de cât onest de a începe sau a încheia o zi devine…
#108

Cash-ul nu mai e ce a fost și totuși azi m-am trezit mergând spre un ATM de proximitate, să scot niște bani cu ZERO comision, cum ne-au învățat la televizor acum câțiva ani. În drum trec pe lângă o florărie benignă, aceeași pe care o văd în fiecare săptămână – genul civilizat, cu rafturi de…
#107

“Cea mai stabilă rețea.” Un banner publicitar instalat pe fațada unui bloc din ’59, care la primul cutremur serios are șanse să se porteze la cu totul alt operator. Un descriptor cel puțin curios, premiant în patria instabilității cronice. În același timp, un fel de refren ironic pentru toate aberațiile care cresc sălbatic în și…
#106

Mașina timpului. Poate nu era vorba neapărat de găuri negre, cât de casete negre. Că mai greșește câte unul un cuvânt la transcriere, nu-s toți premianți. În fine, doar prezint posibilități. Nu mă pricep, nu-i domeniul meu. Când vine vorba de timp, am dificultăți și cu liniaritatea. Întârzii relativ des. Am întârziat de la început.…
#104

Nu știu despre Dumnezeu, dar cred în umor. Există, în măsura în care crezi în el. Nu îl vezi, dar e posibil să-l simți. Ai putea să zici că e omniprezent, iar ăsta în sine e un cuvânt destul de funny în județul din care vin. E tot timpul prin preajmă sub o formă sau…
#103

Și înțelegând în sfârșit obiceiurile străvechi sinuoase după care statul funcționa impasibil încă suspendat undeva între post-comunism și post-punk, a dus kilul de iarbă într-un birou notarial, să-l legalizeze. Îl îngrozea totuși gândul ca n-are la el nici o copie după buletin. Oamenii ăia n-au suflet. Și țin la etichetă. Nu se uită la tine…
#102

Unele dimineți trag la cântar. Foarte greu îți găsești frecvența. Cauți și nu prinzi nimic. Doar zgomot static și un corp care înțelege. Mental, ai coerența unui robot de bucătărie care a greșit și camera, și etajul. Ghhhhr-phhrr-hârrr-mârr-scârrr. Un cântăreț de trap de mare perspectivă, captiv într-un dreptunghi la punct fix. O problemă de geometrie…