-
#138
Când contrabasistul de jazz ciupește corzile pe scenă, la public ajunge în special varianta amplificată a instrumentului. Undeva în plan secund, se aude și se vede în același timp ciupitura rece, înfundată, a corzii de contrabas – contactul uman nemijlocit cu metalul, buricele degetelor expuse succint la materie, firele vibrante care răzbat scurt prin zgomotul…
-
#137
Live-ul lui David Byrne de la Austin City Limits în 2001 se încheie cu “Life during wartime”, urmat de “I wanna dance with somebody”. Ultimul e un cover mai degrabă atipic chiar și pentru David Byrne, care introduce piesa explicând cum că “this is the song my mom used to sing to me when I…
-
#136
În orașul care a inventat radioul, un grup de bețivi trece pe sub geamuri vineri la 2 noaptea cântând din toți plămânii Lucio Dalla, ca orice galerie de fotbal dintr-un spot publicitar douămiist. “Vedi, vedi, vedi, vedi caro amicooo / cosa si deve inventareeee / per poter riderci sopraaaa / per continuare a sperareeee”. Cu…
-
#135
Greu după aseară. Aproape că nu îmi vine să mă relaxez. Poate sufăr de CeTePeză cronică. Ascult albumul nou Partizan, de pe care câteva dintre piese sunt începute în ’84, când Artan și Suedezu aveau 22-23 de ani, și finalizate în 2025, la 63-64. Poza unu și poza doi, cu niște cântece între ele. Coapte…
-
#134
M-am mutat întâmplător în Amzei, când era cartier și atât. Cu vreo doi ani înainte să devină epicentrul turistic zgâlțâit de prosecco, limbi străine și cârnați serviți lângă pian. Nu că ar fi ceva rău în asta. Doar că încă mai cred naiv că există și pe aici, uitată undeva prin vreo borsetă mai veche,…
-
#133
La ora la care ajung la poștă-n Drumul Taberei, soarele bate direct în geam, caloriferul merge, sufletele oftează, așa că înăuntru-s 40 de grade. După un sfert de oră de stat la rând, am rămas la tricou și pufăi cu un braț de haine la piept. Nu știu ce-aș mai putea să dau jos. poate…
-
#132
Ei, acu’ că s-a mai detensionat puțin casa de nebuni a națiunii și l-am concediat temporar pe dilimanu’ gliei, aji doryi să invit acest popor binecuvântat să ne facem toți-toți-toți un selfie mare sub renii în mărime naturală răstigniți de câteva zile pe casa Mița Biciclista. Prin burta fiecărui animal trece câte o prăjină festivă…
-
#131
E plăcută agitația din jurul Campionatului European, tot zgomotul ăsta de pe stadioane și din fața televizoarelor, care timp de o lună alimentează aproape totul. În schimb la fel de frumoasă, daca nu chiar și mai și, e absența pe care ele o creează în restul orașului. Vidul de pe bulevardele necirculate, aleile lipsite de…
-
#130
Am fost la ANAF Sector 6. După niște ani de absență de pe scena ghișeelor fizice cu plexi-glass palpabil și parfum nobil de pix albastru-regal. Zău dacă nu e un obiectiv turistic major. Ar trebui organizate tururi ghidate. Că oricum nu știi niciodată la ce coadă tre’ să stai de fapt. Așa, dacă te duci…
-
#129
1. Curios câți oameni o să ajungă la bătrânețe cocoșați grav nu atât de la genți cărate câș o viață întreagă, cât de la mâncatul shaormei. Poziția aia îndeajuns de aplecată încât să nu stropești nici hainele, nici pantofii. Un flagel. Când iei în calcul și curbura gâtului spre telefonul etern luminat, pui de-o reclamă…
-
#128
1. Simt că ar fi nevoie de o Clasă Zero și pentru clădirile cu risc seismic. Parcă prea le rupem din joaca lor de-a zgârie-norii comuniști și le aducem într-o realitate abruptă și definitivă prin bulina aia. Ieri cuburi strașnice de beton, azi calificative la vedere. Le traumatizăm. Clasa Zero de risc seismic e această…
-
#127
Mai există și varianta în care fiecare an pe care îl apucăm e cel mai bun dintre ăia posibili. Acu’ vreo trei săptămâni au venit în regim de urgență niște meșteri să-mi repare o țeavă din planșeu. S-a dovedit mai extrovertă decât se preconizase în timpul scurs de la ultima reparație. Astfel încât la fiecare…
-
#126
Hoardele barbare ridică smartphone-urile în semn mobilizator. Strigăte softcore de luptă se lovesc discret de colțurile intersecției ca niște bile de pinball care știu că au limită de viteză în fața ambasadei. E un clash urban temporizat între patriotism și paltoane, rigoare și blițuri, geopolitică și fixativ. Vrei să fii acolo. Parcă altfel simți vibrația…
-
#125
“Eu la film, tata la meci.” E probabil răspunsul meu preferat când întrebarea e “Ce faceți?”. Nu spune multe despre “ce”, dar rezolvă elegant și minimalist acel “faceți”. Ceea ce e de apreciat. Minimalismul e ultima chestie pe care o legi de generația ’47. Nu e la fel de simplu când întrebarea vine din sens…
-
#124
2000 de scaune, vreo 10 libere. Media de vârstă undeva la 55. Indivizi care poartă același model de tricou cu designul lui Peter Saville, asortat convenabil cu păr alb și credite terminate – oameni care au toate șansele să-l fi prins live și pe Ian Curtis. Pare că au primit mai mult, în vremuri în…
-
#123
iunie 1995. Pulp, niște tocilari închiși într-un studio, care lucrau la al cincilea album după alte patru semi-eșuate, erau anunțați cu câteva zile înainte de Glastonbury că urmează să fie headlineri. John Squire, chitaristul Stone Roses, tocmai își fracturase clavicula într-un accident de bicicletă, ca ultimul fraier. Common People fusese lansat ca single cu o…
-
#122
Orice autostopist urban cu lucruri de făcut și destul respect de sine deschide prima dată Uber. Iconiță neagră, nume nemțesc, font alb geometric, literă subțire – genul de chestii de care nu poți să agăți decât intenții nobile. Pare să ascundă informații de valoare. Strada pe care te afli, adresa de acasă, ultimele trei locuri…
-
#121
Oare delfinii se mântuiesc? Ai crede că în Rai pot ajunge doar delfinii buni, onești, delfinii cuminți care dau mingea înapoi – ăia care înoată cu turiștii indiferent de culoarea pașaportului și emit ultrasunete în deplin mindfulness, respectând cu strictețe orele de liniște absolută afișate la avizier. Iar ăia răi – delfinii cămătari sau delfinii…
-
#120
Plaja publică din Bogliasco are 30 pe 15m și e plasată la poalele bisericii din localitate. O plajă cu biserică la balcon. Sunt atât de apropiate, încât la intervale regulate plaja e inundată și de bătăile clopotului pe care-l ține în cârcă. Oricine vine dinspre gară spre mare e obligat să treacă prin fața lui…
-
#119
Cum or fi reușit oamenii pe vremuri să intre în sala de cinema fără lanterna telefonului mobil? Pare de neconceput. Ne amintim, desigur, marea epidemie de gâturi rupte din anii ’90 – o maladie necruțătoare care a lăsat urme adânci în mochetele muștar ale atâtor cinematografe obscure de provincie. Foarte greu găseai un dinam sau…
-
#118
Ca tot omul, bag de seamă că steagurile arborate pe internet nu salvează multe vieți zilele astea. Nu comentez intenția, nici n-aș vrea să fiu arătat cu degetul de presa occidentală că n-am pus umărul să ajut la marea de-rusificare, tocmai când toate feedurile din scara mea de bloc duduie de ajutor vizual umanitar. Am…
-
#117
Îmi imaginez că la MagicFM se dă spor de toxicitate, la câte tre’ să ducă oamenii ăia zilnic. Ești DJ și îți pică aceeași piesă ABBA de 3 ori în două ore de program. În timp, ți se umflă ficatul, faci icter, iar la analize îți iese surplus de om batrân în organism. “Ne pare…
-
#116
De fiecare dată când sunt pe scaun la dentist și stomatologul îmi zice “clătim”, eu aud “plătim” și mă înțeapă inima instantaneu. Nu vrei să primești bonuri fiscale pe scaunul ăla. Când se întâmplă să spună “clătim bine” nu-mi dau seama dacă pune presiune pe portofelul meu sau doar vrea să laude clinica. Ulterior, după…
-
#115
Trec prin locuri în care am crescut și le resuscitez involuntar. Dacă închid ochii lângă blocul alor mei, aud anul ‘99. Ca o compilație de white noise pe youtube, doar că în loc de crowded cafés sau motoare de avion, se aude un parc public. Pași în trecere, strigăte de copii demenți care se joacă…
-
#114
Contrar previziunilor de blockbuster, apocalipsa are șanse să fie subtilă. Un bec uitat aprins, un șiret dezlegat, o farfurie cu prea multe sarmale, poate un vaccin banal sau chiar un film cretin. Nimic ce nu s-ar putea rezolva cu grijă, școală sau Colebil. În tot cazul, genul de stângăcie inofensivă care să polarizeze păreri până…
-
#113
Nu știu unde o să ne oprim. Pare că se depun simultan eforturi considerabile atât pentru găsirea șamponului perfect, cât și pentru deodorantul ăla super-eficient pe care să-l aplici o dată în viață, după care să îți iei de-o grijă. Atât de ocupați suntem. Și asta ne mâhnește decisiv. Pentru că indiferent dacă ești fanatic…
-
#112
(un reality-show despre viețile complicate ale controlorilor de tren căruia să îi zică “Șepci la cuțite”)