Cum or fi reușit oamenii pe vremuri să intre în sala de cinema fără lanterna telefonului mobil? Pare de neconceput. Ne amintim, desigur, marea epidemie de gâturi rupte din anii ’90 – o maladie necruțătoare care a lăsat urme adânci în mochetele muștar ale atâtor cinematografe obscure de provincie. Foarte greu găseai un dinam sau o frontală, lumea se lovea des de prag, iar sistemul nu vedea asta cu ochi buni. Probabil asta a și băgat în cele din urmă RomâniaFilm în insolvență.
O fi ochiul uman un aparat minunat, dar întrebarea e câtă încredere poți să mai ai în conuri și bastonașe? Cum arată și pentru cine lucrează ele de fapt? Mai pot fi văzute ele ca un apanaj al prezentului? În secolul vitezei, modelul ăsta de business poate trece drept ușor fumat. Capacitatea de adaptare la vederea nocturnă pare mai degrabă o tradiție uitată a piraților și a popoarelor barbare, cunoscute mai mult pentru respectul deosebit față de sabie, decât pentru coeficientul de degete pe cap de locuitor.
Or, în era asta ‘agile’ a întrerupătoarelor de buzunar, ce nu se întâmplă pe loc nu se întâmplă deloc. E un război hibrid la scară mică, în care doar bateria poate bate creierul, cu grație. Și e foarte bine așa. Să ne recunoaștem între noi după arme. Fiecare ia parte în luptele pe care le poate duce. Metru cu metru, scaun cu scaun. Ridicați brațele, luminați azimutul. Nu lăsați întunericul să câștige. Rezistați. Până la generic și dincolo de el.