Orice autostopist urban cu lucruri de făcut și destul respect de sine deschide prima dată Uber. Iconiță neagră, nume nemțesc, font alb geometric, literă subțire – genul de chestii de care nu poți să agăți decât intenții nobile. Pare să ascundă informații de valoare. Strada pe care te afli, adresa de acasă, ultimele trei locuri în care ai fost, numele tău, real sau de scenă, plus un set de 12 cifre la care ții. Numărul de card nu valorează mare lucru la drept vorbind, dar îți consfințește poziția de adult, în mod solemn și embosat. Până să primești o estimare de 14 minute, un Uber e tot ce vrei de la viață.
Ești în Pizdia. Îți dai două palme solemn embosate și deschizi Bolt. Iconul e verde, gras și are nume de câine. Totuși tot de patru roți e vorba, iar ultimul șofer știa să latre bună ziua la fel de clar ca ordinea benzilor din rond de la Romană. 12 cifre bat oricând 14 minute. Lași capul jos și îți amintești de unde-ai plecat. Peste trei minute, de după colț apare un Logan albastru, cum scrie în fiecare dintre legile lui Murphy. Șoferul are 30 de kg și tot atâtea tatuaje. Arată de parcă tocmai a încercat să ia Bac-ul. Ceea ce e de apreciat. Ești în Pizdia și vrei să pleci.
Omul insistă că nu are voie să te ia pe scaunul din dreapta decât de la un anumit număr de pasageri în sus. Cine e singur, grăbit și are rău de mașină ar face bine să vomite direct pe regulament. Cauzalitate. Dacă nu crezi nici în dumnezeu, nici în reguli, te așezi în față. Dacă vrei să-ți pui centura, dai de o rolă de prosoape de bucătărie începută. E plasată strategic, între scaune. Putere mare de absorbție. Nu știi când, vreodată în viața asta, vrei să ștergi complet amintirea unui Logan șubred.
Ambreiaj, demaraj, aer condiționat. Două semafoare roșii forțate cu succes te fac să te gândești cât de ghinionist a fost totuși Ayrton Senna în ‘94. Ceva troncăne, așa că șoferul dă drumul la muzică. Îngheți în expectativă, deodată cu degetul lui anemic pierdut pe butonul de volum. Crezi că știi ce urmează. Pentru o secundă, toți oamenii din lume cred simultan că știu ce urmează într-un Logan albastru care pare ținut laolaltă cu scoci. Totuși, din boxele prăfuite ale portierelor iese Nina Simone. 4 minute mai târziu, Louis Armstrong. Apoi iar Simone. Un CD cu jazz ține pe drum o mașină improvizată mult prea optimist, ca-ntr-un film de Jarmusch. Un pic aberant, un pic sublim. O glumă bună. Sau un posibil reminder că, oricât de cretină, troncănitoare ori albastră ar fi viața din când în când, e important să nu uiți butonul de Play. Suspendată între intersecții semaforizate oficial și caroserii șifonate organic, destinația e mai mult o iluzie. Senna poate confirma că nu știi niciodată ce urmează. Uneori, Nina Simone. Alteori un parapet.