2000 de scaune, vreo 10 libere. Media de vârstă undeva la 55. Indivizi care poartă același model de tricou cu designul lui Peter Saville, asortat convenabil cu păr alb și credite terminate – oameni care au toate șansele să-l fi prins live și pe Ian Curtis. Pare că au primit mai mult, în vremuri în care se mulțumeau cu mai puțin.
Bassiștii pot fi un fel de chitariști fără noroc în viață. O personificare a conurilor de umbră, împărțită în patru corzi. Numai că unii au un ego mai mare decât instrumentul. Patru corzi care își numără des banii, câștigați cântând piese la care au contribuit parțial, acum mai bine de 40 de ani. De alți aproape 20, Peter Hook n-a mai compus nimic original. A ieșit din New Order anticipat, pe caz de boală a aurului. Colegii l-au înțeles. Din două în două piese îl pomenește pe Ian Curtis, colegul cel mai apropiat, dar și mort, despre care în general ai crede că nu pentru asta a murit. S-ar putea să nu existe ceva mai rău.
Doar că, în particular, în goana lui după relevanță și royalties, Hook face totuși ceva simplu și uman. Ceva ce nici Sumner, nici Morris nu mai reușesc de câțiva ani. Intenționat sau nu, cam pune suflet. Și nu știu cât poți să chestionezi motivații fără să te uiți la rezultat. În fond, face și omul ce poate, la fel ca noi toți.
La 10 noaptea, într-un spațiu închis între statui, 1990 de voci urlă organic un adevăr personal, devenit imn fără să-și fi propus. Unele lucruri durează dincolo de intenții, chiar și într-o sală de teatru. Un colț de ‘real’ în miezul butaforiei. Unii îi zic atmosferă. Alții se aruncă la “vibe”. Tot caut cuvinte de câteva zile și nu găsesc. Right drop, wrong pond. This is permanence.