Între Casa Poporului și Sala Palatului, nu știu ce urăsc mai serios. Prima e mult prea greu de ocolit, a doua a distrus concertul lui Morrissey din 2015. “How soon is now?” a sunat atunci mai urgent ca niciodată. Mă amuz când aud că Festivalul Enescu își ține mare parte dintre concerte acolo, iar lumea se înghesuie să prindă ecou comunist la preț concurențial. În Casa Poporului pe de altă parte s-a cântat întotdeauna fals, spre demagogic, iar în ultimii 30 de ani înghesuiala s-a dovedit mai degrabă ciclică în locul de veci al neamului prost. La fel și ecourile comuniste.
Anii ’90 au avut mulți Copii, unii mai celebri decât alții. “Nevermind” a ieșit în ’91, “Timpuri Noi” în ’92. Ambele casete stăteau pe același colț din bibliotecă, ultimul rămas liber. De asta multă vreme am crezut că e vorba de același copil, fotografiat în două ipostaze diferite. Ai fi jurat că măcar se cunosc între ei. Spiritul tânăr miroase mereu a nou, dar există un veșnic salut cordial ascuns în orice rebeliune.
În ’95 România își depunea candidatura la UE, se lansau Dacia Nova și ProTv, la Unirii se deschidea primul McDonald’s, iar Constantinescu ieșea la încălzire. Cu un an mai devreme, după un concert cu multe nume pe afiș susținut în Piața Constituției, Sarmalele Reci își strângeau sculele, iar Cosmin Bumbuț apuca să fotografieze un copil care aștepta autobuzul în stația din apropiere. Casa Poporului e greu de ocolit și pe patru roți. În sălbaticia vremurilor se dovedea complet justificat să ai mai multă încredere în muzică decât în serviciile publice. Înaintea autobuzului, a venit o tamburină.
Al treilea Copil al anilor ’90 n-a mai prins loc pe raft în biblioteca alor mei. Am ascultat prima dată albumul în întregime în epoca youtube, la vreo 15 ani după lansare, fără să sune tocmai discordant. Parte dintre piese le prinsesem anterior în difuzări la radiouri locale, altele intraseră demult în folclorul urban. Nu ai poza de ansamblu, dar ții minte detalii, cu versuri care leagă și spațiile lipsă. Lucrurile păreau amuzante doar privite din exterior. Ciorba mioritică i-a făcut pe mulți să creadă în Vărsător și după ‘96. Violeta era o pauză benignă în universuri multiple, mult înainte de metoo. Gunoiul era la ordinea zilei, greu de diferențiat în găleți care se înnoiau la fel de des ca burțile din Parlament. Constantin Noica și slipul Laurei Stoica încăpeau în același vers, într-o perioadă în care lumea știa și de glumă. Doar Nichita a fost unul singur. Totuși, istoria a consemnat mulți ani mai târziu un primar ieșean cu nume de poet, prins în flagrant încercând să își pupe în talpă iubita cu ajutorul poliției locale. Nimic pe sub tricou, nimic sub bască. O țară plină ochi de ambiții mici și mijlocii, prinsă între nostalgii comuniste și fente la liber. Gașca de la bloc și-a căutat rost în altă parte.
“Țara te vrea prost” (1995) a fost reînregistrat și se lansează pe vinil. Piesa m-a trecut facultatea, iar albumul cu totul e genul de proiect grafic la care puteam doar să visez în anii ăia. Formatul pătrat al copertelor de LP e motivul pentru care m-am apucat de meseria asta, altfel la fel de bizară ca altele. Prima grijă a fost să nu stric cu nimic amprenta discului, care rămâne un document al anilor respectivi și merită judecat mai ales în context. În fotografia cu griuri granulate, ale căror contraste au dat și câteva dureri de cap, timbrul de autenticitate a părut un gând nimerit. E ceva foarte satisfăcător în a folosi convenții grafice conservatoare cum e timbrul fiscal în demersuri mai degrabă punk prin natura lor. Nici ca marcă poștală simplă nu spunea ceva tocmai greșit. O vedere în contre-jour, expediată profetic în urmă cu 26 de ani către viitorul decis luminos și mereu branșat la putere. Veșnicul salut cordial al gândului în răspăr, cu care face fiecare ce poate. Pentru o fracțiune de secundă, ai putea să-l auzi pe Cobain bolborosind “Perfect” sau pe Artan cântând “Come as you are” și revolta nu și-ar pierde din sens. Țara, în schimb, are criterii mai clare. Sarmalele Reci au știut asta. Sper să prind ziua în care titlul ăla nu va mai fi actual. Momentan, oricât de mic l-ai printa, pare un gigant statornic, la fel de greu de ocolit precum Casa Poporului.
Istoria nu se scrie tot timpul – uneori se cântă asumat, cu satiră și umor absurd, împotriva curentului. Copilul cu tamburină suntem noi toți. Țara e, în multe puncte, aceeași. O stație urâtă de autobuz, în care nimic nu vine înainte de vreme. 1995-2021. How soon is now?
—
(“Țara te vrea prost” – CD, Casetă, 1995. Ediție pe vinil produsă în 2021)
01.12.2021