Trec prin locuri în care am crescut și le resuscitez involuntar.
Dacă închid ochii lângă blocul alor mei, aud anul ‘99. Ca o compilație de white noise pe youtube, doar că în loc de crowded cafés sau motoare de avion, se aude un parc public. Pași în trecere, strigăte de copii demenți care se joacă cu ce pot, zgomot efervescent de băuturi colorate în pahar de plastic la 1 leu, roșii întregi mușcate pe post de fruct, o sumă de posibilități infinite care sună crocant în distanță, tot atâtea pungi de pufuleți deschizându-se greșit, un cinematograf comunist în moarte clinică și toată sărăcia post-decembristă concentrată în coji de semințe. În anii ‘90, cine nu știa să scuipe era brusc și mai sărac.
Orice resuscitare se întâmplă ritmic, cu o cadență clară, menită să refacă legătura între două lumi. O acțiune decisă, urmată de timp acordat unei reacții, ambele repetate disciplinat până când viața își face loc. La fel ca momentul de plutire dintre oricare doi pași succesivi sau secunda de respirație între două semințe sparte profesionist. Acțiune și reacție. Întrebare-răspuns într-un interviu cu trecutul, din care nu știi niciodată ce iese. Poate chiar o dihanie de monolog interior cvasi-infantil în umbra unui bloc comunist – la fel ca Lucian Mândruță sub aripa lui Silviu Brucan pe vremuri, când erau poziționați sugestiv în grilă, imediat după Abracadrabra.
În același parc cu închidere în bloc am învățat să merg pe bicicletă. Istoric, roțile alea ajutătoare sunt cel mai mare turn-off posibil. Senzația că poți să pedalezi oriunde, cu prețul crunt al zgomotului infect de plastic prost semi-târâit pe asfalt, mărturie grațioasă și completă a propriei capacități. Roțile alea sunt un viciu sinistru, te ajută și te sabotează în același timp, mai ceva ca fumatul. Poate pare greu de crezut, dar lumea e plină de puști de 6 ani care încearcă “să se lase” de roți ajutătoare. Alții, de nervi că nu reușesc, se apucă deja de fumat.
Am fost printre norocoși. Taică-miu m-a salvat de la o carieră de biciclist cu nevoi speciale, cândva între ’96 și ’98, înainte de prânz. Un pic de sprijin pentru avânt și probabil cel mai bun sfat primit vreodată. “Te uiți doar în față.”
Altfel catchphrase-ul era un “noroc, mulți ani, sănătate”, livrat sec și abrupt indiferent de context. Multă vreme m-am întrebat ce-i cu nonsensul ăsta, până când mi-a trecut prin cap că poate e în fond esența, o Sfântă Treime de care nu știam și de care avem nevoie, iar bătrânul e poate un filosof minimalist deghizat în instalator, pe deplin capabil să transceadă orice curent hipsteresc.
Nu s-ar spune neapărat, dar de vreo trei ani mă obsedează ideea de a fi prezent. Abilitatea de a fi în moment, împăcat cu trecerea lui și egal cu tine însuți, fără probleme de racord sau întrebări inutile. În mod previzibil, sărbătoresc orice urmă de succes minor eșuând în căcaturi subiective și jenant romanțate despre un trecut care mă ia mereu prin surprindere și pentru care, destul de convenabil, nu poate băga nimeni mâna-n foc. O ceață sezonieră mă ține în șah anual din noiembrie până în martie, în ciuda umorului pe care încerc să-l țin absurd și viu, mort-copt. Și mai e anxietatea, setul de roți ajutătoare pe care nu l-a cerut nimeni vreodată. În felul ăsta apar periodic dubii despre cât, cum, până când și mai ales de ce. Din vreme în vreme se mai disting indicatoare, alteori e doar ceață. Luminile care răzbat prin ea arată ca niște picturi impresioniste bolborosite – surprind elogios și distant mișcarea, în toate formele ei. Nu e treabă rea să te miști. Nici să te lași mișcat de prezent.
Printre puținele lucruri bune pe care le-a făcut, pandemia ne-a cam forțat să recunoaștem esențialul și să ne privim mai des în ochi. Deși alde Thom Yorke sau Victor Ciorbea n-ar fi neapărat de acord (și cine sunt eu să îi contrazic). Se mai întâmplă. Pe unul dintre ei îl ascult regulat de vreo 15 ani și tot n-aș putea să bag mâna în foc pentru ce crede el despre “cât, cum, până când și mai ales de ce”.
Ce știm sigur în schimb e că în Australia e vară acum. Un detaliu îndepărtat, dar poate suficient. Îndeajuns să poți accepta că oricât de închis ar fi orizontul într-un anume moment, în același timp altundeva în lume e, totuși, senin. Și că, deci, tot deranjul ‘se merită’. Pământul e comun. Indiferent cât, cum, sau până când, viața își face loc. Mai devreme sau mai târziu, te mișcă din layout și îți amintește să te uiți din nou în față. Într-un fel, ar fi păcat să te găsească în trening și maieu, trosnind semințe. Așa că, indiferent cât, cum, sau până când, mai bine te ridici. Și mergi. Și uiți că mergi. Și hai noroc. Mulți ani. Sănătate.