De fiecare dată când sunt pe scaun la dentist și stomatologul îmi zice “clătim”, eu aud “plătim” și mă înțeapă inima instantaneu. Nu vrei să primești bonuri fiscale pe scaunul ăla. Când se întâmplă să spună “clătim bine” nu-mi dau seama dacă pune presiune pe portofelul meu sau doar vrea să laude clinica.
Ulterior, după ce mă prind că nu e vorba de bani, tot parcă mă deranjează pluralul ăla. Simt că își asumă un merit care nu e al lui. Că și așa sunt puține lucruri la care poți să spui că te pricepi din postura pacientului țintuit în scaun și căruia îi curge din gură – maxim ții picioarele drepte și un șervețel în mână, gata să intervii prompt, cu profesionalismul vinovat al omului cariat. Acum vor să îți ia și ultima bornă de independență, clătitul. Zici că au un dinte împotriva ta.
“Clătim”?! Nu prea cred. Clătesc singur, dom’le. Pentru asta mă antrenez, semestrial și înainte de fiecare consultație. Uneori nu dorm nopțile. Din cauza presiunii de a scoate cel mai bun rezultat. Cu puțin noroc, în 2024, clătitul pe scaunul dentistului ar putea fi probă olimpică. Medaliile vor fi desigur din zirconiu.
La plătit, în schimb, e altă situație. Acolo chiar ar putea să te ajute. Poate folosesc și eu într-o zi pluralul ăla didactic, plin de prezumție. “Mulțumesc pentru obturație, acum haideți să o plătim.” Nici nu știi când se simte vreunul și îți plombează contul de Revolut.