Category: micro-thoughts

#132

Ei, acu’ că s-a mai detensionat puțin casa de nebuni a națiunii și l-am concediat temporar pe dilimanu’ gliei, aji doryi să invit acest popor binecuvântat să ne facem toți-toți-toți un selfie mare sub renii în mărime naturală răstigniți de câteva zile pe casa Mița Biciclista. Prin burta fiecărui animal trece câte o prăjină festivă…
#129

1. Curios câți oameni o să ajungă la bătrânețe cocoșați grav nu atât de la genți cărate câș o viață întreagă, cât de la mâncatul shaormei. Poziția aia îndeajuns de aplecată încât să nu stropești nici hainele, nici pantofii. Un flagel. Când iei în calcul și curbura gâtului spre telefonul etern luminat, pui de-o reclamă…
#128

1. Simt că ar fi nevoie de o Clasă Zero și pentru clădirile cu risc seismic. Parcă prea le rupem din joaca lor de-a zgârie-norii comuniști și le aducem într-o realitate abruptă și definitivă prin bulina aia. Ieri cuburi strașnice de beton, azi calificative la vedere. Le traumatizăm. Clasa Zero de risc seismic e această…
#123

iunie 1995. Pulp, niște tocilari închiși într-un studio, care lucrau la al cincilea album după alte patru semi-eșuate, erau anunțați cu câteva zile înainte de Glastonbury că urmează să fie headlineri. John Squire, chitaristul Stone Roses, tocmai își fracturase clavicula într-un accident de bicicletă, ca ultimul fraier. Common People fusese lansat ca single cu o…
#117

Îmi imaginez că la MagicFM se dă spor de toxicitate, la câte tre’ să ducă oamenii ăia zilnic. Ești DJ și îți pică aceeași piesă ABBA de 3 ori în două ore de program. În timp, ți se umflă ficatul, faci icter, iar la analize îți iese surplus de om batrân în organism. “Ne pare…
#116

De fiecare dată când sunt pe scaun la dentist și stomatologul îmi zice “clătim”, eu aud “plătim” și mă înțeapă inima instantaneu. Nu vrei să primești bonuri fiscale pe scaunul ăla. Când se întâmplă să spună “clătim bine” nu-mi dau seama dacă pune presiune pe portofelul meu sau doar vrea să laude clinica. Ulterior, după…
#114

Contrar previziunilor de blockbuster, apocalipsa are șanse să fie subtilă. Un bec uitat aprins, un șiret dezlegat, o farfurie cu prea multe sarmale, poate un vaccin banal sau chiar un film cretin. Nimic ce nu s-ar putea rezolva cu grijă, școală sau Colebil. În tot cazul, genul de stângăcie inofensivă care să polarizeze păreri până…
#112

(un reality-show despre viețile complicate ale controlorilor de tren căruia să îi zică “Șepci la cuțite”)
#109

Câțiva ani mai târziu, încă mi se întâmplă des ca lumea să creadă că nu-s român. Cred că rămâne una dintre cele mai mari realizări ale mele, pe persoană fizică. Mă emoționează teribil și mă bucur ca un copil, mereu de parcă ar fi prima dată. Scuze, Mihai, Ștefan, Corvine.
#101 plus

Nicăieri nu găsești pijamale purtate pe stradă cu mai multă duioșie decât între blocurile din Drumul Taberei. Pur și simplu te simți ca acasă. Ești mereu la un pas să rogi orice trecător la întâmplare să îți dea untul din frigider.
#101

În ceea ce pare o mișcare reacționară fără precedent, pe proaspătul pietonal din fața MNAR o doamnă cu fixativ în păr tocmai m-a întrebat adineauri unde e cel mai apropiat mall. Mă bătea soarele în cap de vreo doua ore, dar abia întrebarea asta m-a răvășit complet. Mă gândesc că poate n-ar fi o idee…
#95

Mă surprinde de fiecare dată plăcut această legătură nevăzută dintre investitorul în bitcoin și începutul de chelie.
#93

Un spot la pateu vegetarian, în care un porc să te întrebe dacă tu știi care e vârsta reală a ficatului lui.
#92

Sigur că și bicicliștii merg în București pe contrasens. Orașul e și al lor. Două roți nu te fac neapărat om. Încorsetarea individului între niște dungi de vopsea e o convenție arhaică, pe când urangutanul modern are o personalitate dinamică și vibrantă. El nu are nevoie de sens, pentru că face schimb de melodii pe…
#91

Am citit de curând într-un comentariu de Fb o urare care mi s-a părut a fi un fel de apogeu al cordialității: “Vă doresc cele mai bune!” Adică “cele mai bune gânduri” încrucișat cu “toate cele bune”, minus esențialul. Am povestit chestia asta mai multor prieteni și s-a dovedit fără excepție un mic prilej de…
#90

În mod normal, o discuție cu biscuiți pe masă ar trebui să se cheme “biscuție” și să fie un motiv spontan de bucurie. Dar în țara asta nu merge nimic. Dacă Florin Cîțu și Vlăduț ar fi stat alaltăieri la o biscuție, alta era situația acum. (Cuvinte care ne trebuie, Vol. I) 15.04.2021
#89

“Jos pandemia” e o scandare care surprinde esența națiunii. Peste câteva zile pandemia va fi prinsă și împușcată la Târgoviște. După care totul va fi la fel de familiar pentru alți 30 de ani. ‘Fraților, neam înfrânt.’ 29.03.2021
#88

E greu să mai fii pieton în orașul ăsta fără să întrerupi la fiecare câțiva pași câte o “ședință foto” de instagram, DSLR included. Practic, nu mai e loc de viață între atâtea simulări. Nu știi niciodată ce cadru strici. Scuze eu.
#87

Trăim într-o lume care iubește multi-tasking-ul, dar urăște gerunziul. Ăsta da conflict interior.
#84

Uneori mi se face dor de casierele din anii ’90, alea care știau și cu ochii închiși nu doar ce mărci de țigări aveau la vânzare, dar și unde le țineau. Azi, 2019, UE-mozzarella-tiramisu, mașini electrice și telefoane cu multe camere foto, dar dacă dă naiba și nimerești la coadă la casă în spatele cuiva…
#81

Există partidul Prahova în Acțiune. Are sloganul “Ambiția de a realiza ceva măreț”. În sine, asta îmi aduce o liniște interioară, deși cred că la un moment dat s-au ratat niște oportunități. S-a trecut poate prea ușor peste “Prahova în Alertă”, iar dacă nu era pandemia asta, ar fi fost o șansă extraordinară pentru “Prahova…
#80

Tot văd comentarii la postări despre Călin Gheorghe. Toate curg, firesc, într-o direcție. Dar mă gândeam serios adineauri că dacă după ce mor bagă careva un “Dzeu să-l ocrotească printre îngeri”, eu tot mă ridic și-l plesnesc.
#58

Ca să nu mai apară discriminări, ar trebui să existe, prin lege, un kit al călătorului cu metroul, care să cuprindă: merdenea, covrig cu susan, halenă de calitate și ambiția cruntă de a prinde mereu CEL MAI BUN loc pe scaun.
#41

Începi să apreciezi cu adevărat tunsoarea lui Ilie Dumitrescu din ’94 abia atunci când o vezi la o femeie, în 2019.
#37

Life ends up being this constant fraction between your most and least favourite persons.
#26

Teribilă fascinația asta a statului pentru cultivarea numelui în fața prenumelui. Cât de cât convenabil: să nu cumva să creadă vreun elev, student sau contribuabil la buget că e stăpân, cel puțin pe propria identitate.
#24

România e un șir interminabil de cumetrii.