La ora la care ajung la poștă-n Drumul Taberei, soarele bate direct în geam, caloriferul merge, sufletele oftează, așa că înăuntru-s 40 de grade. După un sfert de oră de stat la rând, am rămas la tricou și pufăi cu un braț de haine la piept. Nu știu ce-aș mai putea să dau jos. poate niște burtă, dacă mă ajută dumnezeu anul ăsta, rămâne de văzut. În spatele meu s-a format o coadă și mai consistentă. Fiecare om care intră pe ușă are șoc termic. Suntem în Dune.
Mă trezesc că bat cu picioru-n podea. De după ghișeu apare Shai Hulud. Îl văd, se ridică agale. Shai Hulud e tuns fix ca mine, dar e ceva mai irascibilă. În spatele dânsei sunt expuse la vânzare borcane cu miere de albine, integrame umoristice(?), cărți de bucate, un biblioraft și o pungă de cadou. E neclar dacă nu se vând bine în ianuarie sau dacă au rămas acolo de la revoluție.
Shai Hulud e la mânecă scurtă și răsuflă din greu la dânsa-n Windows de 10 minute. Pare un pic epuizată. Probabil nici Microsoft nu înțelege de ce face multitasking la ralanti între borcane de miere, la 40 de grade, cu bocanci și ușă de termopan închisă etanș.
Are cămașă bleu în dungi și ochi albaștri cu care numără litere, silabisește calcule, repetă abrevieri și ne integrează-n absolut când ne vine rândul. Zice ușor îngrijorată că-s de plătit două pachete. Nu vreau să zic că știam asta, dar era printre motivele pentru care venisem, stătusem la coadă și transpirasem juma’ de oră în liniște și respect. Semnez. De două ori. Îi dau bip la POS și zic cu voce tare “doamne-ajută”. Poate în glumă, poate în serios. Vedem după alegeri.
09.01.2025