În orașul care a inventat radioul, un grup de bețivi trece pe sub geamuri vineri la 2 noaptea cântând din toți plămânii Lucio Dalla, ca orice galerie de fotbal dintr-un spot publicitar douămiist. “Vedi, vedi, vedi, vedi caro amicooo / cosa si deve inventareeee / per poter riderci sopraaaa / per continuare a sperareeee”.
Cu câteva ore înainte mă nimerisem în aceeași cafenea cu Colin Greenwood, care venise să bea cappucino cu o tanti, la singura masă liberă din Caffè Terzi, în fundul sălii, exact lângă toaletă. Omul era atât de discret, încât am verificat vreo 5 poze recente pe Google, să mă prind dacă e dânsul, până a sunat pe cineva să dea niște instrucțiuni despre corzile bass-ului, pe care le voia într-un fel anume. La fel de discret, a plecat primul și ne-a lăsat să ne înghițim atât surprinderea, cât și restul de cafea în și mai multă liniște.
Am văzut Radiohead live, în anul în care a murit MTV-ul. Și încă nu știu ce am văzut. Am retrăit în două ore cel puțin 20 de ani, într-un setlist care trece prin toate albumele, cât să ai senzația că ești martor la crâmpeie de arhivă – și-a lor, și-a ta. Scena e rotundă, instrumentiștii se mișcă fiecare în legea lui de la o piesă la alta, ca orice oameni care se cunosc de 40 și ceva de ani și pe care îi leagă organic viața. Publicul e bombastic de jur-împrejur, mereu la doi pași de epuizare și leșin. Formația pare că stă în mijlocul unei sufragerii foarte mari cu podium în centru.
E un punct în Nude în care vocea atinge cel mai înalt registru din piesă, iar instrumentele fac o pauză, într-o liniște perfectă a sălii. Acolo plângi cu muci. În alea câteva secunde în care vocea urcă, sunt înghesuite foarte multe imagini care se întretaie brusc: clasa a X-a, maică-ta și taică-tu tineri, camera mică din mijloc, ad-urile decupate, teancul de Re:Publik, monitorul cu tub, un singur playlist cu toată muzica din calculator, multe fețe familiare care arată totuși diferit și o senzație de nesfârșire.
O grămadă de antichități, asociate involuntar cu burtierele de ecran care anuntau piesele pe MTV – The Bends, Nice Dream, Airbag, No Surprises, Exit Music, Paranoid Android. Dar ce te nenorocește complet e Street Spirit, cântată de toată sala. Yorke zicea cândva despre ea că îl destabilizează de fiecare dată când o cântă: “I detach my emotional radar from that song, or I couldn’t play it. I’d break down on stage. That’s why its lyrics are just a bunch of mini-stories or visual images as opposed to a cohesive explanation of its meaning. I used images set to the music that I thought would convey the emotional entirety of the lyric and music working together. That’s what’s meant by ‘all these things are one to swallow whole’. I meant the emotional entirety, because I didn’t have it in me to articulate the emotion. I’d crack.”
Așa că 20.000 de oameni îi urlă înapoi simultan “immerse your soul in love”, pe notele de final a ceva ce nu trebuie musai definit, articulat sau (re)inventat.
17.11.2025
