Live-ul lui David Byrne de la Austin City Limits în 2001 se încheie cu “Life during wartime”, urmat de “I wanna dance with somebody”. Ultimul e un cover mai degrabă atipic chiar și pentru David Byrne, care introduce piesa explicând cum că “this is the song my mom used to sing to me when I was little”. Un mic mare mișto aruncat oamenilor din sală, pentru că Byrne avea 35 de ani în ’87, atunci când piesa lui Whitney Houston abia se lansa (genul de glumă atât de meta-absurdă, încât doar pe David Lynch sau Artan ți-i mai poți închipui făcând-o cu succes).
“Life during wartime”, lansată de Talking Heads în ’79 pe Fear Of Music, e un fel de survival funk-opera despre un nene ușor sărit, speriat literalmente de bombe, care supraviețuiește post-apocaliptic cu unt de arahide în timp ce își plânge colecția de discuri pierdută. “This Ain’t No Party… This Ain’t No Disco… This Ain’t No Foolin’ Around”
“I wanna dance with somebody” în varianta originală e o banalitate pop, regulamentară pentru culoarul pe care aleargă. Byrne îi adaugă, niște ani mai târziu, de nicăieri viori și bongos, pe lângă vocea aia de psihopat sonic care probabil a salvat ceva vieți din ’77 până azi.
Ei, în concertele din toamna lui 2001 (post 9/11), piesele astea două se succedă la final de setlist. Imnul funk anti-război, pro-nonsens, chitit pe supraviețuire fizică și mai ales acustică + coverul ușor cheesy după o piesă cât se poate de încâlcită în sârmele vag ghimpate ale pop-culture-ului. Un fel de propunere de supraviețuire a spiritului, inclusiv prin gumă de mestecat. Fiindcă asta e, de fapt, tot ce îți dorești când situația se împute for real. Momente de nepăsare benignă la care lumea să dea aprobator din cap fie și prin fălci.
“Remember when they would build bonfires of Donna Summer records? Well, we liked some disco music! It’s called ‘dance music’ now. Some of it was radical, camp, silly, transcendent and disposable. So it was funny that we were sometimes seen as the flag-bearers of the anti-disco movement.” (Byrne în ’92)
După care deschizi în 2026 orice site de știri și te întrebi ce gumă de mestecat consumă cretinii ăia. Să le pună cineva niște Talking Heads sau niște Whitney Houston, ori vreun senviș cu unt de arahide în față, poate își aduc aminte ce dracu’ le cântau mamele lor când erau mici.
Ceva “radical, camp, silly, transcendent and disposable” în feluri în care doar o mamă poate alege. Cât să make reality human again.