15 ani și un efect de urmărire
20.07.2018
În primăvara lui 2003 am dat din greșeală pe Eurosport. Mi-a sărit în față o masă verde, mare cât tot ecranul, în jurul căreia se tot învârteau niște domni îmbrăcați mai ceva ca la nuntă. O voce gravă din off îi petrecea la fiecare mișcare, descriindu-le minuțios gesturile și execuțiile, într-o manieră care cu greu te putea lăsa indiferent. Era o solemnitate surprinzător de naturală în glas, în acord perfect cu ce se vedea pe ecran. Mark Williams a luat al doilea lui titlu mondial în anul ăla, iar eu mi-am descoperit pasiunea pentru snooker, un sport destul de dubios care în cea mai mare parte a timpului implica o masă mai mare decât bucătăria alor mei.
În anii care au urmat am început să dau din ce în ce mai des pe Eurosport, să urmăresc competiții și, ocazional, să joc. La fiecare pas, în fața TV-ului, la masa de joc din club sau la discuțiile de la bere, era undeva în cap și vocea gravă din off, fără ale cărei expresii și ticuri, de multe ori enervant de precise, sportul ăsta ar fi continuat să fie doar un joc de salon, întâmpinat cu aceeași prudență ca biliardul, din cauza asocierii cu barurile și cluburile de noapte. În Iașiul de la inceputul anilor 2000, erau încă puțini oamenii cărora puteai să le explici că e vorba de mai mult de atât. Dar vocea din off și-a făcut treaba în timp, nu doar cu mine. Turneu după turneu, ne-a explicat multora, uneori cam prețios, care e buzunarul galben, ce e contra-efectul pe lovitură, cum e cu unghiul “natural” și snookerul angulat și la ce sunt bune în casa omului, ce a vrut Ken Doherty să facă de fapt, de ce e O’Sullivan cu picioarele pe scaunul lui Ebdon, și, în fine, de câte snookere ar mai fi avut nevoie Jimmy White ca să poată fi mai mult decât un loser talentat în viața asta.
Peste alți câțiva ani i-am asociat și o față vocii grave din off. Întâi când i-a întâmpinat la Globus pe O’Sullivan și Bingham, moment în care era greu să îți dai seama dacă e mai emoționat publicul sau însuși MC-ul; apoi, aproape weekend de weekend în clubul lui din București, unde l-am zărit jucând de multe ori un snooker mai puțin eficient decât părea că știe la televizor. Mi-am zis că face parte din personaj, la fel cum nici pe Țopescu nu l-a validat nimeni vreodată pentru cum juca fotbal sau pentru cum evolua la bârnă. Am aflat recent că omul despre care vorbesc era antrenor atestat WPBSA, semn că toți avem zilele noastre proaste.
Fast-forward, în mai 2018 Mark Williams câștigă al treilea titlu mondial, la 43 de ani, de nicăieri, luând multă lume prin surprindere. La final, vocea gravă din off, devenită peste noapte sesizabil mai firavă, rememorează pe comentariu deznodământul turneului din 2003, probabil un prim punct de legatură cu snookerul pentru mulți alți puști și un moment de răscruce pentru multe dintre ecranele încă prea mici ale televizoarelor cu tub.
—-
Tot de nicăieri și luând multă lume prin surprindere, finala Campionatului Mondial de Snooker din 2018 rămâne ultima comentată de Marius Ancuta, care a murit ieri, la 50 de ani. La momentul potrivit, poate Cealaltă Voce din off o să ne explice, fiecăruia în parte, ce fel de lovitură mai e și asta.