Mașina timpului. Poate nu era vorba neapărat de găuri negre, cât de casete negre. Că mai greșește câte unul un cuvânt la transcriere, nu-s toți premianți. În fine, doar prezint posibilități. Nu mă pricep, nu-i domeniul meu. Când vine vorba de timp, am dificultăți și cu liniaritatea. Întârzii relativ des. Am întârziat de la început. Când am apărut, taică-miu era, tehnic, deja în mid-life crisis. Iar maică-mea avea să insiste cu părul-permanent cel puțin încă 10 ani peste punctul lui de maxim în pop-culture. E clar că nu sunt singurul întârziat din familie. Dar “criză” și “permanent” rămân două cuvinte numai bune pentru deschis tabla. Adaugi “timp” și poți să joci etalat, în ritmul tău, că tot aia e.
Pentru o primă generație la oraș, mutată într-un apartament așezat convenabil la parter, cu deschidere la parc, oglindă a respectului nemărginit pentru ogrăzi, ai mei au fost ai naibii de obsedați de uși. Avem în familie un cult pentru asta. Taică-miu era specialist în a le deschide – frecvent, amplu, uneori prea larg, câteodată definitiv. Ar fi fost probabil om de bază în Horeca, într-o viață mai darnică și niște timpuri mai așezate. Poți să-l înțelegi. Pentru cineva care a lucrat toată viața cu țevi și racorduri cu filet etanș, o ușă deschisă e o pată de culoare, un simbol infinit. Probabil de asta nici nu prea își lua concediu. Cui îi trebuie vacanță când ai atâtea uși de deschis la tine acasă? Sigur, ar fi ajutat enorm în dezvoltarea noastră, individuală și de grup, dacă ușa de la baie n-ar fi fost poziționată fix pe direcția ușii de la intrare. Numeri pe o mână felurile în care poți da “bună ziua” din prosop cu demnitate.
Maică-mea, în schimb, lucra în antiteză. A fost dintotdeauna credincioasă curentului dintre uși. Atât de mult și de profund a crezut în interesele obscure sol-aer, încât până pe la 6 ani n-am fost sigur că am urechi. Erau mereu acoperite cu câte ceva frumos. Mă întreb acum de ce nu o fi rezolvat cu taică-miu să îmi facă niște capace speciale la strung, să se închidă capul copilului etanș, în siguranță. În fine. Sigur că am o relație complicată cu aerul condiționat.
O sumă de contrarii, printre termenii căreia îți faci loc la fel de armonios. Compromisul era ca ușile să se mai închidă din când în când, pe cât posibil în liniște. S-a lucrat mult pe zona asta, eu mai ales. Până când a apărut și o frică de uși necunoscute, cum îi stă bine oricărui adolescent complet dezorientat. Nu prea apăs sonerii nici acum, noroc că mai ies locatarii din când în când să ia aer.
Caseta audio din poză a fost înregistrată probabil la a treia mână, cum se făcea odată, pe filiera unor colegi de liceu ai cuiva. Întâmplător, e primul album pe care l-am ascultat cap-coadă, probabil printre primele materiale ieșite după ’90. Nu e autentică, dar e reală. Am regăsit-o în biblioteca alor mei de curând, iar când am pus mâna pe ea m-am simțit Matthew McConaughey în Interstellar. Greu de spus cine naiba ascultă Pittiș la 3-4 ani și se dezvoltă armonios în timp, adecvat lumii în care e obligat să trăiască. Fără rebeliuni de bun-simț, probleme etice și dispreț pentru autoritate, mai ales când e cartonată. Nu știu exact de ce mă grăbeam așa și nici unde anume. Posibil să fi fost doar spaima nativă de a nu întârzia. E mereu utilă la casa omului, mai ceva ca o bormașină.
Când am plecat weekendul trecut din casa alor mei, am fost gentil cu ușa. Taică-miu a venit cu mine s-o deschidă pe aia de la ieșirea din bloc. Maică-mea s-a mai dat cu vremurile, dar rămâne permanent în priză, un exponent, ca și taică-miu, al unei generații care n-a cunoscut relaxarea. Mă uit la ei și știu că o să îmi lipsească diverse lucruri, în timp, altele decât la început.
Dacă stai să te gândești, “nu trântiți ușa” e o indicație legată de proces, nu de rezultat. Nimic din enunț nu îți spune dacă ea se închide sau se deschide, iar timp de o fracțiune de secundă e chiar irelevant. Pentru un moment rotund, aerul circulă liber, fără să țină scorul. Cam ca în viață. Ești viu fix până când mori. E treaba ta ce faci între timp.
Adult, mă mai întreb uneori de ce am ocazional întâlniri de gradul trei cu vecini sau vecine pe scară, plus studii de caz despre cât de bine se închide sau nu ușa blocului. Ori discuții aleatoare despre apometre sau simbolismul improbabil al storcătoarelor de fructe. Greu de zis de unde apetența asta pentru războiul hibrid de idei depășite, purtat printre uși. Mai deschid câte un Notes și debitez căcaturi. Tre’ să facă cineva ordine și în mizeria asta. Ce-ar fi în fond de pierdut? Timp? Poate ne gândim că tipul ăsta de conținut, cam personal, egocentric și pretențios, e puțin deplasat și tardiv într-un internet care se ocupă mai mult cu bronzul perfect, farfurii pline și meme-uri. Sigur că e. Desuet ca dracu’. Și totuși real, autentic chiar. La fel ca literele scrise de mână pe eticheta unei casete audio înregistrată acasă, ține mai mult de proces, decât de rezultat. Cât să știi pe unde trec oameni și pe unde trece doar timp.