Mai există și varianta în care fiecare an pe care îl apucăm e cel mai bun dintre ăia posibili.
Acu’ vreo trei săptămâni au venit în regim de urgență niște meșteri să-mi repare o țeavă din planșeu. S-a dovedit mai extrovertă decât se preconizase în timpul scurs de la ultima reparație. Astfel încât la fiecare spălare de rufe din apartamentul bătrânicii de deasupra, primeam și eu niște apă cu balsam. Sâmbăta de obicei, cât să miroasă mai frumos weekendurile, să fie mai pufoase, să irite mai puțin, etc.
Au venit deci niște băieți. Unul dintre ei cu iPhone 14, că nu știi când te apucă să documentezi lucrarea și nu vrei să te faci de râs la colegii de TikTok. În 10 minute au făcut șantier din căminul meu primitor. Adică au săpat o gaură în formă de L în peretele de deasupra și în cel lateral, au scos cinșpe kile de țeavă de fontă și ceva mai târziu au pus în loc trei sute de grame de țeavă de plastic. Lucru fantastic plasticul, se știe, nici nu mă plâng. Mai ușor, mai ergonomic, bașca mai curat, mai uscat. Practic am trăit pe viu un promo de 45 de minute pentru Visuri la Cheie. Îmi venea să-l caut din priviri pe Dragoș Bucur să-l rog să-și mute autocarul și să-mi dea direct biletele alea de vacanță, să mă grăbesc și eu dacă tot e să facem performanță. Lux lucrarea, cum să zic. Patru sute de lei duse unde trebuie, nici nu simți că le-ai avut.
La scurt timp după ce au plecat, am observat că odată cu reparația promptă, băieții cu iPhone 14 mi-au lăsat și o problemă simpatică de UX, cum se face, ca să nu-ți dea skip utilizatorii. Țeava pe care au folosit-o era puțin mai scurtă decât ar fi cerut unghiul de 90 de grade al pereților, într-o locuință ceva mai puțin futuristă decât ne-a arătat nouă Kubrick că se poate. Colțuri rotunjite găsești doar în filmele SF, deasupra sobelor sătești sau în iconurile aplicațiilor de iPhone 14. Motiv pentru care la mine în bucătărie un cilindru gri de plastic taie prematur colțul drept al unui perete alb. Rotunjește distanța în minus, fură un pic din brânză, depășește pe interior în viraj, la fel ca Raikkonen pe vremuri. Se formează un triunghi al morții, cum îmi place să-i spun. Că “Triangle of Sadness” e deja luat. O demonstrație contemporană a Teoremei lui Pitagora, căruia probabil o să merg să îi aprind o lumânare cu prima ocazie. Defectul lui cel mai mare e că nu s-a făcut instalator.
Ceea ce înseamnă că după ce trece definitiv sezonul ploios balsamic și închid peretele la loc, oricum aș face, rămâne la vedere pe colțul tavanului o ipotenuză gri de plastic. Un fel de bară mică de sprijin, ca în autobuz. Tot răul spre bine, ai zice. La un eventual cutremur n-are cum să prindă rău un mâner în plus la etajul doi, de unde se rupe de obicei blocul la momentul oportun. Unii oameni stau sub pragul ușii, la mine se va putea sta sub țeavă, fiind cea mai nouă și mai solidă structură din tot apartamentul. Lucru fantastic plasticul, simt să repet.
În rest, a fost un an minunat. În bucătărie e uscat, frumos, pisica nu mai privește scârbită bălțile când vine să ceară plic, iar eu nu mai fac șpagatul pe gresie decât dinadins, dacă îmi propun să nu merg la muncă în ziua aia. E extraordinar cât de rodnic lucrează viața în folosul oamenilor. Pierderile-s minore. Poate o să organizez într-o zi tururi ghidate pentru peretele unde bătrânii spun că a fost odată un unghi de 90 de grade, nu știu. Cert e că infrastructura modernă m-ar obliga să îi controlez pe oameni și de bilet, ca să nu le iau buletinele și să îi dau jos la prima.
Sigur că probleme sunt peste tot. There’s a crack in everything, vorba lui Cohen. That’s how the light gets in. Nu vrei să-l contrazici pe moș nici măcar dintr-o bucătărie meschină iluminată slab. Acolo unde pare că nu sunt probleme, sunt truisme. Omul fie sfințește locul, fie îl deconstruiește bucată cu bucată prin reparații succesive. După posibilități. Ultimul lucru pe care îl vrei de fapt e să te plictisești între niște ziduri complet previzibile. Viața e o călătorie, tre’ să ai de ce să te ții. Hai drum bun. Și ani la fel, pe cât posibil. Că pereți întregi am mai văzut.