1. Simt că ar fi nevoie de o Clasă Zero și pentru clădirile cu risc seismic. Parcă prea le rupem din joaca lor de-a zgârie-norii comuniști și le aducem într-o realitate abruptă și definitivă prin bulina aia. Ieri cuburi strașnice de beton, azi calificative la vedere. Le traumatizăm. Clasa Zero de risc seismic e această oportunitate ratată în educație, o etapă intermediară de pregătire pentru imobile și pentru locatari. Stigmatul ăla îi traumatizează, trecerile bruște te zguduie din temelii. Mori de stress până la cutremur.
2. Azi era să mă calce pe trecerea de pietoni o mașină cu numere de Ucraina. Fix pe strada Tirana, cât să mor într-o obscuritate estică de invidiat. Am vrut să-njur, da’ m-am gândit că oricum n-o să-nțeleagă, și până la urmă au ei probleme mai presante decât zebrele. Săracii se feresc din reflex de mine antitanc, pula atenție la marcaje pe beton. Practic am ratat eu însumi șansa de a fi erou de război, la mâna a doua. “A vrut să-și ia o cafea pe vremea bombardamentelor din Kherson, dar l-au prins ucrainenii pe trecere”. Slava.
3. Ce se întâmplă cu Mega Image-urile și aprovizionările lor cu Dunhill? E război și-acolo? Că oricât ar fi de multe opțiunile, “negru” nu lasă loc de mari nuanțe. E sau nu e. Câtă pantomimă să faci pentru niște țigări? Simt că ai șanse mai mari la Loto decât în fața VA-LI-ZEI ăleia cu pachete. “Stați să văd la colega”. Stau, stau, că ce grabă să am. Nu ne bombardează rușii, iar cutremurele sunt încă la stadiul de bulină metalică. Oare cu ucrainenii se comportă la fel? Că par relativ grăbiți.