#131

E plăcută agitația din jurul Campionatului European, tot zgomotul ăsta de pe stadioane și din fața televizoarelor, care timp de o lună alimentează aproape totul. În schimb la fel de frumoasă, daca nu chiar și mai și, e absența pe care ele o creează în restul orașului. Vidul de pe bulevardele necirculate, aleile lipsite de transmisie tv, și piețele fără instalații de sunet. Liniștea *aia* din timpul meciurilor de la oricare turneu final, în care pulsul sportului se manifestă înfundat, de la distanță, ca un ecou fantomatic între rufe puse la uscat. Sentimentul de hol cavernos spre o sufragerie cu tribunele pline. Auzi mai clar pași pe asfalt și hârtie de țigară aprinsă, decât urgența golului livrat în Munchen de un puști de 17 ani încă neîmpliniți. Fiindcă e important ce fac oamenii ăia acolo, dar avem și noi câte un șlap de târșâit în liniștea dintre blocuri, până una-alta. Liniștea *aia*, din cămările și coridoarele orașului, pe timp de Euro sau Mondial, care e mereu aceeași, simplă și ușor de metabolizat indiferent de pavaj, cartier sau decadă. E adâncă, provizorie și e gratis. Un fel de scară interioară. Dacă închizi ochii la timp și cobori îndeajuns de mult, prinzi secundele de dinaintea stop-voleului lui Dorinel la Charleroi în poarta Angliei, televizorul color cu tub proaspăt reparat a opta oară, și pe taică-tu tânăr, ținând planeta în mână ca pe o minge.