M-am mutat întâmplător în Amzei, când era cartier și atât. Cu vreo doi ani înainte să devină epicentrul turistic zgâlțâit de prosecco, limbi străine și cârnați serviți lângă pian. Nu că ar fi ceva rău în asta. Doar că încă mai cred naiv că există și pe aici, uitată undeva prin vreo borsetă mai veche, candoarea locatarilor de religie confortabilă. Acel gen de relaxare vecină cu credința care îi face, de exemplu, pe cetățenii din Drumul Taberei să mișune la ralanti în halat printre blocuri, sau pe ăia din Militari să își fumeze țigările vara pe Aleea Zorelelor numai în papucii ăia buni de casă. Admir solemn visul ăsta cretin, slow-living, al uliței urbane în miezul problemei. Nu reușesc să-l pun în practică, dar îi mai fac uneori cu ochiul. Am trecut probabil mai des cu baxul de hârtie igienică în mână pe lângă ambasada Franței decât au trecut publicitari cu șosete lungi și pantalon-tip-husă prin expozițiile lui Tolici.
Să-ți iei franzelă feliată de la Mega Image e ceva ușor abject în sine, dar vine uneori la pachet cu tot felu’ de revelații în felii mici și mijlocii. Că dacă treci pe langă teatrul Ion Creangă și în căști se întâmplă să fie unplugged-ul Timpuri Noi din ‘94, înregistrat în aceeași clădire, călătoria în timp e ca și făcută. Era extraordinar să-i pot spune “arc peste timp”, dar n-am alonja spirituală și nici relațiile necesare la TVR pentru drepturi. Însă dincolo de varii neajunsuri tehnice, se întâmplă și lucruri lumești în Amzei, nu e totul tras în plastic sau ambalat to-go. Se bea prosecco, se râgâie și amintiri, se dă pe gât șaorma, se digeră și trecutul. Clienții fac glume, pisicile fac urât, câinii fac pe trotuar. Viața lasă urme, cine știe pentru cât timp.
Nu știi când vreodată, peste ani, vor trece în plimbare pe Mendeleev hipsterii viitorului și vor citi pe buzele asistentului virtual personal mici bucăți de istorie colectivă, marcată în limbaj QR pe clădiri.
// Aici, între anii 2019 și 2028 s-a servit Flat White la preț de garsonieră. Cinste eroilor. //
Sub ea, altă placă. Omagii codate în stivă.
// Aici s-a lucrat zi și noapte la spoturi tv durabile pentru celebrul sistem de acoperișuri dispărut la marele vâj din ‘50. //
Hipsterii viitorului târșâie șlapi din fibră de carbon.
// Pe acest trotuar, bucureștenii martiri ai anilor ‘20 stăteau la coadă pentru înghețată, până să fie decimați de inflație. //
Hipsterii viitorului se caută în buzunar la halat.
// Aici se vindeau merdenele pietonilor staționați alandala. Spiritul lor de neclintit nu va putea fi depășit vreodată, așa cum în timpul vieții nimeni nu i-a putut depăși prin stânga, pe un trotuar relativ modest, dacă e să recunoaștem, nu-i așa, nu trageți în mesager, mulțumesc. //
Hipsterii viitorului își scot țigara electronică. Asistentul virtual tușește.
// În acest imobil a funcționat un lanț de farmacii al cărui semn luminos intermitent inducea convulsii. Nu tot timpul. Când și când. La intervale regulate. //
Hipsterii viitorului ies din Mega Image. Au în mâini franzelă fără gluten.
// În această clădire, în 1991 l-a bușit râsul pe Gyuri Pascu în timp ce salva la microfon animale mici fără frontiere. Trei ani mai târziu, pe aceeași scenă, Artan tânăr a făcut gluma cu “microfonul de la San Remo” pe ultimul refren de la “Mistrețul galben”. Orașul le mulțumește amândurora, în mod egal. //
E 2025. Hipsterii viitorului încă nu există. Abia ne descurcăm cu ăștia din prezent. Dar avem încă aprilie cu 18 grade la umbră. Dacă dumnezeu există în Amzei, e-n halat și papuci. Poate se așază pe teatrul Ion Creangă. Cu fundul pe sediul ANAF Sector 1, o mână sprijinită în expoziția lui Tolici de la Moebius, cealaltă pe florăria “Geanina – Flori Deosebite” (care întâmplător ar fi și tautologia Lui favorită). Stă la coadă la merdenele. Găsește microfonul cu pricina și, ca să rupă plictiseala, strigă cu vocea lui Artan tânăr spre HelpNet-ul de vis-a-vis care pâlpâie 24 din 24: “Ia! Fă lumina ca bluzu’!”
Trei secunde liniște. Apoi se digeră trecutul. Clienții fac glume, pisicile fac urât, câinii fac pe trotuar. Viața lasă urme.
Per-fect.
27.04.2025