Când contrabasistul de jazz ciupește corzile pe scenă, la public ajunge în special varianta amplificată a instrumentului. Undeva în plan secund, se aude și se vede în același timp ciupitura rece, înfundată, a corzii de contrabas – contactul uman nemijlocit cu metalul, buricele degetelor expuse succint la materie, firele vibrante care răzbat scurt prin zgomotul de fond al sălii. Un bâzâit fibros care poate să inspire încredere, la fel de funcțional prin disciplina lui precum o garderobă, egal în drepturi cu berile care tocmai se desfac la bar, cu oamenii care mișună spre fumoar sau spre baie, ori cu aplauzele entuziaste care întârzie fiecare pauză între piese. Scârțâitul ăla adânc și grunjos e o felie frustă de realitate pe cât de ușor de remarcat, pe atât de ușor de ratat. Reală, prezentă și neglijabilă ca o stație de metrou care tocmai s-a dus.
Când există amplificare și public, e “concert”. În restul timpului e ce vrea. S-ar putea chema fără probleme și “caracter” – ciupitul disciplinat al corzilor, indiferent de sonorizare. Nu atât repetiție oficială, cât mantră cotidiană. În fond, poate are fiecare dintre noi un fir al lui, invizibil, din care ciupește câte un pic în fiecare zi. Un martor sonor la pachet. Acorzi o prioritate în trafic? Dum-dum-dum. Saluți în lift și oamenii neplăcuți ? Dum-dum-dum-dum-dum. Închizi manual ușa automată de la intrarea în bloc, ușă care s-a defectat luna trecută? Dum-dum-dum-dum. Lași de la tine când întârzie curierul o comandă șase zile sub pretextul că ea figura pe tură la colegu’? Dum-dum-dum-dum-dum-dum-dum. Lași tips la cafeneaua de specialitate? O fi ziua de salariu. Dum-dum-dum-dum.
Faci loc unei metafore. Dum-dum-dum-dum-dum-dum-dum. Metaforă cu bătaie ceva mai lungă, spre visele și năzuințele părinților noștri boomeri care au trăit clipă de clipă pentru a ciupi din realitate ceea ce simțeau că le lipsește. Dum-dum-dum-dum-dum-dum-dum. Cât din efortul lor s-o fi auzit? Dum-dum? Cât să fi fost amplificat de vremuri? Dum-dum-dum? Și cât să se fi pierdut în zgomotul distant al desfăcătoarelor, garderobelor și toaletelor comuniste mereu gata să își depășească planul? Dum-dum-du-dum-du-doom?
Răspunsul e uneori inutil, alteori amplificat. Iar câteodată e doar o inimă cât un contrabas.