Epidemia de talent show-uri din ultimii ani a oferit, în caz că mai era nevoie, un circuit oficial și o caroserie demnă virusului ăsta neaoș care e datul cu părerea. În sensul că suntem din ce în ce mai mulți care o facem la un nivel tot mai competitiv. E din ce în ce mai improbabil să faci doi pași în țara asta fără să te judece fraieri noi, mereu alții. Iar când nu judecă, e pentru că scriu mișelește pe internet (și folosesc paranteze cam des).
Fantezia supremă a oricărui român respectabil (deci a tuturor, fără excepție) e un loc într-un panou de jurați. Oricare. De orice fel. Cât de mic. Trei oameni în comitetul decizional al asociației de locatari? Sigur că da. O comisie mică pentru a decide soarta unui tomberon? Bineînțeles. Muncești o viață, trebuie să te simți și bine la un moment dat.
Iar la cum merge treaba cu talent-show-urile, în curând vor trăi mai mulți jurați în țara asta decât concurenți (cumetrii nu prea s-au mai făcut în pandemie, dar s-au ținut Effie, Internetics și RDW).
Ca român, a fi chemat să jurizezi ceva în timpul vieții e o formă de mântuire pe persoană fizică. Nici nu te mai uiți la efort, te sacrifici, dai tot ce ai mai bun. Oamenii ăia așteaptă de la tine CEA MAI MUNCITĂ PĂRERE. E momentul pentru care te-ai născut, nu vrei să dezamăgești – nu neapărat vreo entitate superioară, că te-ai ridicat demult pe soclu, cât mai degrabă standardul de judecată pe care îl admiri de mic, ajutat de părinții foarte ocupați cu supraviețuirea în diverse regimuri.
Poate cea mai mare dorință a românului e să facă parte din juriu. Cea mai mare frică e să se afle în fața lui. Din punct de vedere evolutiv, așa a apărut tupeul – ca o adaptare morfofiziologică a omului carpatin la condițiile potrivnice din jur(iu). Un boost de imunitate. Tupeul a fost prima formă de vaccin românesc. Rămâne și cel mai popular.
Când se termină talentul, românii au tupeu.
Trei de bla. Golden buzz. Mulțumim juriului.