Uneori mi se face dor de casierele din anii ’90, alea care știau și cu ochii închiși nu doar ce mărci de țigări aveau la vânzare, dar și unde le țineau.
Azi, 2019, UE-mozzarella-tiramisu, mașini electrice și telefoane cu multe camere foto, dar dacă dă naiba și nimerești la coadă la casă în spatele cuiva care cere țigări, s-a terminat, e probă eliminatorie. De regulă urmează alea minim 5 minute de spectacol improvizat, în care clientul și casiera își dau reciproc indicii despre ce e o țigară, cum arată pachetul, dacă e lucios sau mat, cu biluță, fără biluță, slim/ne-slim, “da’ nu mai avem decât unu’”, “Mareano, mai ai tu Kent din ăsta cu verde?”, “Domnu’, vă dau așa sau îl vreți tot p-ălălalt?”, “Sigur, dar dați-mi și un Dunhill”, scotocește încă 2 minute în VA-LI-ZA aia cu țigări de deasupra ei, “Cornele, adu-mi tu un Dunhill de la Mariana, că văd că iar am rămas fără”, “Paza, vreau și eu o anulare”, apoi se face seară, și apoi dimineață.
Asta numai piață liberă nu e. Pare mai degrabă o metodă eficientă pentru fumători să se lase brusc, iar pentru nefumători să se (re)apuce, pe fond nervos. Și aici se vede clar viclenia sistemului, pentru că știm deja cât de greu se găsesc.