O doamnă în vârstă iese încet din bloc sprijinindu-se într-o cârjă. Face 3 pași pe minut, pare să fie un efort serios, totuși își poartă corect masca. Parcurge atent cei 5m de la lift la ușa blocului, într-o misiune guvernată mai mult de spirit, în timp ce eu tocmai intru în clădire. E 11 dimineața, am căștile în urechi, și în spate un rucsac de munte, pe care îl port anarhic, mai des la șes. Doamna mai are de coborât încă două din alea 6 trepte de legătură spre hol, visul nebun al unui arhitect comunist care probabil a văzut octogenari și momente ca ăsta doar în coșmarurile capitaliste, singurele în care oamenii apucau să îmbătrânească încă din timpul vieții.
Doamna se ține de balustradă. Gâfâie prin mască. Mă vede și îmi vorbește, îmi scot repezit căștile. Mă atenționează că ușa asta cam proastă a blocului trebuie trasă ferm pentru ca mecanismul interfonului să o blocheze cu adevărat. Pentru că – opinia publică trebuie să știe – de câteva luni ușa de oțel, recondiționată recent pe banii administrației, nu mai vrea deloc să se închidă sub propria greutate. Te gândești că poate așa fac ușile care ies din depresie, nu se mai închid cu nici un chip, odată ce realizează că interiorul și exteriorul sunt simple convenții sociale, fructele unor minți simple – aceleași care au conceput nu demult zăvorul, opritorul și balamaua.
Ușor luat pe nepregătite, dau să ii explic doamnei cum am fost eu vecin cuminte și am insistat cu ușa aia ani la rând, dar că de la o vreme părea mai deranjant zgomotul de fier trântit decât accesul liber în imobil pentru acel ochi agil și rar, care distinge corect între un contact etanș și o butaforie convingătoare.
Doamna cu mască și cârjă avansează alți câțiva centimetri, de-a lungul cărora detaliază special pentru mine cum a luat de curând legătura cu administratorul pentru problema amortizorului de ușă, care -și el- a încetat să mai amortizeze. Concluzia unanimă din casa scării la ora 11:03 a fost că amortizorul s-a stricat. Dar asta nu înainte de a-i declara politicos vecinei mele în vârstă că, pe lângă numărul străzii la care domiciliem, ne leagă și respectul ancestral pentru o ușă bine închisă. Și, furat de festivalul ăsta al defecțiunilor mecanice pentru toate vârstele, n-am băgat de seamă când doamna cu mască și cârjă a decis să vireze la stânga, destul de brusc, înspre ceea ce firesc s-ar chema cutii poștale.
Numai că în grupul omogen de recipiente metalice cu capac rabatabil, la 11:04 AM exista un element deconcertant, care strica impresia generală de liniște și respect reciproc ce domnește în blocul nostru de generații bune. Una dintre cutiile poștale fusese lăsată deschisă larg, cel mai probabil de un element uman complet inconștient sau lipsit de empatie. Bătrânica cu cârjă și mască, vecina care devenise un personaj în cele patru minute de când apucaserăm să ne salutăm pentru prima oară, a lăsat deoparte orice rezerve și a încercat un sprint, tardiv, dar ambițios cât un slam dunk, direct spre capacul cutiei deschise.
Trăind generos într-un capitalism care oferă 4 feluri de anotimpuri, am împlinit de curând 31 de ani. Și pare că Dumnezeu încă are grijă de mine: mintea ageră – frăgezită ani buni pe brief-uri de carduri de credit care îți deschid fie uși, fie drumul cel mai scurt spre pixuri branduite într-un mod inovativ pentru consumatorul fidel de pigment albastru – a ghicit imediat intenția adversarului șubred din fața mea. Iar corpul fizic slab – ghidat cât de cât de cel astral umflat cu steroizi, pufuleți și poezie absurdă – a răspuns prompt provocării majore pe care destinul mi-o proptise decisiv într-o cârjă asudată pe mozaic comunist. Într-un gest de fair-play patologic, cum puține a mai văzut istoria scrisă pe internet în diverse formate interactive, am ridicat un braț fleșcăit. Cu degetul care în mod normal aprinde temerar lumina în bucătărie să vadă ce mai e nou prin frigider, am contribuit la orânduirea strămoșească a ușilor de diverse dimensiuni pe care de generații întregi ne place să le vedem închise cu precizie și obsesie, la nivel.
Doamna cu mască și cârjă, noul meu model de ținută morală și conduită civică, mi-a apreciat tacit gestul și s-a întors din drum numaidecât, într-o mișcare generoasă cu secundele, care a confirmat alegerea înțeleaptă pe care o făcusem câteva clipe înainte, în acel moment modest de inspirație divină.
Brusc convins că se poate, aproape cocârjat de grație, decid să nu las lucrurile făcute doar pe jumătate. Îi deschid doamnei ușa masivă de oțel, acum oficial defectă, să poată ieși mai ușor, iar după câteva secunde mă asigur amabil că mecanismul de blocare face “clunk” în urma ei, iar ușa în sfârșit se închide. Acum la 31 de grade Celsius în umbra blocului, bătrâna mă salută din privire și, cu un reflex înnăscut, pune mâna pe mânerul exterior să VERIFICE.
E posibil ca femeia cu mască și cârjă să fi purtat mască și cârjă doar pentru că avea roba și coasa lăsate în service.
Marți la 11:05, Dumnezeu a fost prezent la numărul 27, în momentul în care ușa de oțel nu a mai putut fi deschisă din exterior în lipsa cheii. Ne-am zâmbit reciproc toți trei. Cârja a lovit în bitum. Mi-am pus căștile înapoi în urechi, întrebându-mă dacă Iggy Pop pățește din astea. El are 74 și un entuziasm oblu, mereu pe scripeți. Sigur că n-am un răspuns și că întrebarea asta atât de retorică e o post-raționalizare forțată, dar e clar că 5 minute de art direction spontan în scara blocului te pot obosi uneori. Prea multe uși închise prost, prea multe deschise, mult curent, multe probleme și tot atâtea feluri de blocaje. Moartea poartă cârjă și e alergică la dreptunghiuri rabatabile. De asta se bat sicriele în cuie. Și tot de asta am hotărât că, dacă vreodată viața va sta doar într-o balama, o să încerc să mă bucur de scârțâit. Pe încredere.
(Dacă a rezistat cineva până aici cu cititul, am foarte mult respect pentru timpul său liber și m-ar interesa ce lucrează. La schimb pot oferi niște pixuri. Se închid etanș.)
08.07.2021