Mai sunt momente în care nu ești acasă și răspunde robotul. Te speli absent pe dinți, privești ochii din oglindă și în ochi nu e nimeni. Nici 15-le pletos, nici 30-ul așezat. Nici încredere, nici confirmare. Ce ar putea fi un mod cât de cât onest de a începe sau a încheia o zi devine un moment gol, suspendat în aer, departe, undeva la egală distanță de chestii precum încredere sau confirmare. Astea-s genul de cuvinte care atârnă stabil. Au visat la ele milioane de votanți naivi după Revoluție. Două cuvinte corecte, gravate cândva cu urme de gloanțe pe cortexul cerebral, își află acum brusc memoria unsă generos cu Parodontax, într-un număr modest de vandalism profilactic.
Râd și mi se mai văd doar două linii orizontale de o parte și de alta a nasului, pe locul unde cândva erau pupile. A ajuns mai mult o convenție de layout, la fel ca fereastra pentru adresă de pe plicurile de corespondență corporatiste. Cu toate că ar fi mai potrivit să scriu despre pungi decât despre alte livrabile. Niște pungi mici, care se aplatizează până seara în două rânduri de cearcăne indigo-violet, după care totul o ia de la capăt a doua zi. Flux și reflux. Un fel de maree oftalmică, ce în cazuri extreme cum ar fi pandemiile poate ține loc de buletin. Nu că te-ar legitima cineva zilele astea, e la mintea copiilor.
Copiii nu au buletin, pentru că au capul mare și n-ar încăpea în poză. N-au nici mape de plastic. Nu le trebuie, pentru că țin minte tot ce e de știut, în capul ăla neverosimil de mare. Din cauza asta ne belim atât de des genunchii la vârsta aia, într-un echilibru mereu precar și poate o idee prea optimist. Din același motiv unii n-au putut să facă nici alte lucruri la mare căutare atunci, precum săritul la castană, lovitul mingii cu capul, găsitul unei frizerii decente sau dansul cretin al lui Phil Collins în clipul ăla contradictoriu de la Genesis. Toate șepcile mele păreau prizonieri de război. Un cap cât o lubeniță și ochi curioși, preponderent deschiși, care habar n-aveau că 31 de ani pot fi o vârstă. Copiii tind să fie generoși în priviri și aspri în estimări. Au ochi mari și chef pe măsură. Pentru ei totul e important și imediat. Descoperi lumea clipind rar, lași lumina să intre în plin. Când obosești, îți cauți locul la umbră, ochii în schimb rămân deschiși cât mai mult posibil, dintr-o teamă instinctuală de a nu pierde nimic important. Sigur că nu vrei să dormi la prânz, cine știe ce se întâmplă cât lipsești. E esențial să fii mereu alert. De asta copiii n-au drept de vot, se prind prea repede. În timp ce adulții au ochii mai degrabă mici și un buletin plin cu ștampile care să explice asta. E totul clar?
Întâmplător sau nu, ne dau lacrimile când nu clipim la timp. În stadiu avansat, lumea poate fi obositoare. Pe termen lung ajungi să îți dozezi eforturile și-ți protejezi retina. E un reflex nativ care se manifestă tot mai puternic la maturitate, când apar ridurile. Ne naștem netezi și ne încrețim progresiv, dinspre extremități înspre cap, într-o încercare continuă a corpului de a ne închide cât mai mult ochii. O măsură preventivă de reducere a expunerii la chestii absurde, într-o lume care pare să ne acomodeze din ce în ce mai puțin, fără să aibă ceva personal cu noi. Culorile devin sâcâitoare, conținutul e suprasaturat cu tot felul de detalii nefericite. Viața începe din curiozitate și se termină pe TikTok. Moartea e un reflex dobândit.
Când nu-s pomeniți duios la semafor, morții au ochii închiși și corpul greu. Tristețile citite într-o viață pe tot felul de chipuri sau ecrane se sedimentează într-un final, în propriul corp inert. Se așază în strat dens, dând senzația că îți mor toate vârstele în același timp. Toate versiunile tale pun de un evergreen sincronizat și provoacă hernii de nădejde groparilor plătiți cu ziua. Să le dea Dumnezeu sănătate, că în rest n-o mai are nimeni pe stoc.
Și dacă tot am deschis un subiect, simt că nu e exclus ca greutatea faptelor pe care le punem cu toții în operă, în decursul oricăror 24 de ore, să fie împărțită și ea în mod egal între cadavrele respectivei zile. Un fel de notă de plată în timp real, pe chetă. Niște priviri care se închid definitiv, incapabile să reziste prezentului fracturat în miliarde de gesturi, adesea declanșate mecanic. Semaforul te anunță când să te oprești, nu când să plângi.
Adulții plâng incontrolabil la înmormântări. Bebelușii plâng incontrolabil la naștere. Intenția contează și totuși uneori e greu de pus degetul pe ceva. Scame și mănunchiuri de idei în trecere, îndărătul cărora lumea există doar intermitent.
Spațiu-Punct-Spațiu-Punct-Spațiu. Cod Morse pentru începători sau bâlbâiala unui obsesiv-compulsiv. Punct-Spațiu-Punct-Spațiu-Punct. Nimeni nu știe ce-a fost mai întâi, dar pare că durează. O alarmă subtil-monotonă care vine să îți amintească mereu același lucru, în câte o lumină nouă. Jumătate încredere, jumătate confirmare, înlănțuite cât vezi cu ochii.
Pulsul rămâne cel mai frumos truc.